Imposibil? Nu!

Suntem oare prea tineri să ne dăm seama că într-un infinit de cuvinte ce se pierd precum nisipul ce se cerne printre degete rămân tot mai puţini care încă se mai încumetă să viseze? Asta nu pot crede! Visarea nu are vârstă, visarea e acel ceva din care muşti cu aviditate şi ţi-l coşi apoi cu aţă de zâmbete în suflet. 

 Dacă aş decupa în fiecare zi o bucată din imensul turcuaz, cu tot cu soare, aş putea să păstrez câte o rază aurie pentru a alunga câte-un gând negru ce rătăceşte nestingherit prin mintea-mi. 

 Suntem oare prea tineri să ne bucurăm de fiecare rază de soare, să conştientizăm că nu ştim să apreciem fiecare detaliu la adevărata lui valoare?  

 Eu ştiu doar că sunt una din puţinii oameni care, seara, când vin acasă, lasă grijile şcolii/serviciului şi se afundă un pic cu mintea în lumea de dincolo de graniţele imposibilului. Eu vreau să fac imposibilul posibil!